Trăiri…

În fiecare seară, când pun capul pe pernă, nu mă pot abţine în a-mi analiza viaţa.. seară de seară.. niciodată nu ajung să fac o analiză completă… aşa că aseară am luat-o dintr-un punct aleatoriu, dar cât de cât recent…

Sâmbătă seara, 21 Iunie 2008

E ciudat.. lucrurile ciudate te iau pe nepregătite.. în cele mai ciudate circumstanţe… chiar şi într-o seară liniştită când te aşezi la masă, în bucătăria proprie, pe care o cunoşti atât de bine şi nu îţi poţi imagina ceva ieşit din comun, întâmplându-se în ea…

“Iulian, mi-e rău… cred că o să leşin…”

“Ce te doare? Hai să te întinzi în pat, poate-ţi revii… hai, uşor…”

Încearcă să se ridice de pe scaun şi deodată cade moale înspre pământ. Am prins-o rapid în braţe, am apucat-o mai bine şi fuga cu ea la cel mai apropiat pat. Încă moale, de abia respira, îşi recăpăta conştiinţa. Aduc nişte apă, o ud uşor pe frunte şi pe obraji. Parcă ar fi vrut să-mi zică ceva. Pun mâna pe telefon şi chem ambulanţa. Uimitor, în stadiul în care era, a reuşit să îngâne: “Nu vreau la spital..”

Într-un final vine ambulanţa. Mergem la spital. Îşi revine complet, după o fiolă de calciu gluconic şi o jumătate de litru de glucoză. O jumătate de oră mai târziu, râdeam împreună înainte să adormim.

Încă nu ştiu ce anume mi-a dat puterea să o prind în braţe când s-a dus în jos. Încă nu ştiu cum am reuşit să-mi păstrez calmul pe toată durata serii.. totuşi s-a întâmplat.. dacă am reuşit să rămân lucid când persoana iubită se prăbuşea în faţa mea.. oare unde îmi este limita?

To be continued…

~ de iulianmd pe iunie 26, 2008.