Transplant de.. faţă…
“Navigând” dai peste tot felul de lucruri interesante. Mai nou se efectuează şi astfel de transplanturi. Da, este vorba de transplant de faţă umană. Am considerat că merită să adun ceva date despre subiectul acesta şi să mă chinui să pun cap la cap un articol. Enjoy!
În 1960, Georges Franju, descria, în cartea sa “Les Yeux sans visage” (în traducere “Ochii fără faţă”), o procedura oribilă şi grotească, dar foarte precisă (comparând cu cea de azi), o procedură mai nou cunoscută drept “Transplant de faţă”.
Până în martie 2008, procedura a fost considerată ca fiind experimentală, ţinta ei fiind persoanele a căror faţă a fost afectată de boli, traume, arsuri sau defecte din naştere. Alternativa unui transplant de faţă este grefa de piele fie de pe spate, fie de fese sau pulpe, dar totodată o alternativă dureroasă, fiind nevoie de până la 50 de operaţii reconstructive pentru ca subiectul să-şi poată recăpăta o parte din funcţiile feţei, lăsând totodată un aspect neplăcut cu care subiectul se va confrunta pentru restul vieţii.
Primul caz de genul ăsta a fost undeva în nordul indiei când o copilă de 9 ani şi-a prins părul întrun separator agricol, fiindu-i smulse scalpul şi jumătate din faţă. Un chirurg foarte bun, a reuşit să o salveze, dar bineînţeles i-au rămas ceva urme. Nu e practic un transplant, dar a fost considerat astfel datorită faptului că faţa a fost efectiv smulsă şi pusă la loc.
În 2004, in Ohio, se aprobă operaţiile intitulate “Transplaturi de faţă” şi se experimentează intens pe cadavre. Dr. Maria Siemionow, împreună cu echipa sa, începe să caute un posibil pacient. Mai târziu, în Octombrie 2006, un spital din Londra aproba din punct de vedere moral procedura şi se selectează 4 posibili pacienţi adulţi. Între timp, în 2005, prin Franţa, o anume Isabelle Dinoire este supusă unui transplant parţial de faţă, dupa ce un câine a descotorosit-o de nas, buze şi bărbie. S-au luat astea de pe un pacient aflat în moarte cerebrală, s-au pus pe faţa ei, şi 18 luni mai târziu, Isabelle Dinoire a declarat ca e ok, dar că drumul a fost lung. Prin aprilie 2006, chinezii nu se lasă mai prejos, şi efectuează şi ei primul transplant parţial de faţă, pe un anume Li Guoxing, căruia i-au înlocuit un obraz, buza superioară şi nasul, după ce a luat o palmă peste ochi de la un urs, în timp ce îşi proteja oaia. Absolut stupid, dar totodata o piatra de temelie în chirurgia reconstructiva.
În martie 2008, s-a încheiat cu succes primul transplant de faţă, pe un anume Pascal Coler de Franţa, care suferea de neurofibromatoză (Google is your friend!), maladie care l-a adus în stadiul în care era înainte de operaţie.
La sfârşitul articoluli veţi găsi poze cu cele 3 vedete ale articolului.
Şi cum nici o minune nu durează mai mult de 3 zile, un transplant de faţă are şi părţi nasoale. După o operaţie de 8, până la 15 ore, în care se “scoate” tot de pe faţa pacientului, până la muşchi, urmează un tratament pe viaţă, cu imunosupresoare (Google is your friend!), pentru că nah.. faţa aia e străină şi corpul nu o acceptă. Tratamentul asta cu imunosupresoare poate provoca la rândul lui o serie de inconvenienţe gen: infecţii nasoale, probleme serioase la rinichi, chiar până şi cancer. Bineînţeles şi operaţia poate avea fel de fel de complicaţii precum infecţii, care ar necesita alte grefe de piele şi reconstrucţii. Cum asta nu era destul, s-ar putea ca pacientul să aibă şi depresii, regrete şi să se simtă vinovat faţă de donator.
Dacă tragi linie e mai bine să ai moaca altuia decât să dai colţu. N-o să arate perfect, ca nah, nu ai aceeaşi formă a feţei cu a donatorului. Musculatura şi oasele diferă, aşa că pielea o să atârne un pic ciudat, dar ai o faţă, nu? Poţi zâmbi fără nici o problemă după transplant.
Isabelle Denoir, înainte şi după operaţie.
Chinezul nostru viteaz, la fel, înainte şi după.
Pascal Coler, undeva intermediar şi după (arăta mult mai nasol, dar nu cred că toţi care citesc blogul ăsta au stomacul aşa de tare).
To be continued…
Lasă un Răspuns