Ce nu se vindecă… se îndură…
“Cât o să mă doară…?”
E o întrebare pusă de o inimă care jeleşte. Şi raspunsul e la fel de dureros şi izbitor ca şi realitatea.. “Toată viaţa…”. Nu uităm niciodată cu adevărat, indiferent de câţi ani or să treacă.
Pierderea cuiva drag e ca o operaţie majoră.. o parte din noi este înlaturată.. şi rămânem cu o cicatrice pentru tot restul vieţii. Dar totodată asta nu înseamnă că durerea va fi mereu aceeaşi. La început.. ne vine greu să credem, şi pentru o scurtă perioadă nu simţim aproape nimic.. e ca atunci când ne tăiem accidental: vedem sângele cum curge.. dar durerea încă nu s-a instalat.. Aşadar când suntem loviţi.. nu simţim imediat.. dar când începem să simţim.. durerea e spulberătoare.. ne loveşte pe neaşteptate şi ne loveşte tare..
O să treacă timp… şi apoi rana începe să se vindece. E ca şi cum am merge printr-un tunel.. rar ridicăm capul din pământ şi observăm lumina de la capatul lui.. şi uneori pare de neatins, dar în final intrăm în acea lumină. Putem râde.. putem zâmbi.. putem trăi din nou. Scoatem aţele şi suntem din nou întregi. Rana s-a vindecat.. într-un fel. Dar nu.. cicatricea e incă acolo.. şi sub ea se ascund rămăşiţele unei răni extrem de dureroase… Pe măsură ce trec anii, ne descurcăm.. avem lucruri de făcut, oameni de iubit.. şi asta necesită toată atenţia.. Deşi durerea e încă acolo.. nu departe de suprafaţă. Vedem un chip care seamănă, auzim o voce cu un ecou cunoscut, vedem o fotografie.. vedem canapeaua pe care stăteam împreună.. şi e ca şi cum cuţitul e din nou în rană.. dar nu e la fel de dureros şi parcă de data asta e şi o picătură de fericire prin rană.. Acum putem să ne aducem aminte momente fericite.. care nu ne provoacă doar durere.. ci şi fericire.. Şi încet încet ne aducem aminte cu bucurie de ce a fost. Avem ritualuri religioase periodice.. zile memoriale.. vizite la cimitir.. şi deşi toate astea provoacă durere, prin diferite amintiri.. tot acele diferite amintiri.. sunt şi plăcute.
“Cât o să mă doară…?”
Toată viaţa… durerea pierderii e preţul pe care-l plătim pentru dragostea vieţii..
Condoleanţe sincere!
Acu câţiva ani mi-a murit străbunica, da ştiu e altă poveste…dar ea a fost foarte implicată în creşterea mea de mic, adică atunci când te ataşezi cel mai uşor de oameni şi când ţi-e cel mai greu să-ţi iei la revedere.
Când mi s-a că a murit n-am vrut să cred şi nu m-am dus la înmormântare… ştiu că n-aş fi putut s-o văd…
Rana s-a închis… dar tot nu pot dormi în camera care era a ei deşi a fost refăcuta…
am trecut si eu prin momente asemanatoare, si am constatat ca singurul antidot, intr-o pansare a durerii este TIMPUL
Insa la orice rana profunda intotdeauna ramane cate-o cicatrice
Dar stii, avand cu totii doar un statut de turist prin viata, ne ”consolam” ca ne vine la fiecare randul !
e greu knd priezi pe cnv drag dar se zice k timpul le vindek pe toate si k in acele momente nu trebuie dekt sa ne stapanim si sa avem curaju de a merge inainte;)
Sincere condoleanţe familiei. Oricine poate să spună “ştiu şi eu cum e” dar prea puţini ştiu cum e cu adevărat să treci prin astfel de momente.
Vom fi cu toţii alături de George şi de Andreea.
Condoleante Andreei si familiei ei. Trebuie sa fie extrem de greu sa treci prin asta, mai ales la varsta ei.
In astfel de momente foarte importanti sunt prietenii si persoanele apropiate…important e sa pastrezi cu tine amintirile cele mai placute si sa mergi mai departe…restul e istorie… Cel putin eu asa am facut…
Nu am pierdut nici un parinte, dar am pierdut ambele bunici. Si ma consider norocos. Intr-adevar este dureros si da, timpul este leacul. Nu pot spune decat ce mi-au spus mereu bunicii si uneori chiar si parintii. “Toti ne ducem, sa nu plangi cand nu voi mai fi. Am trait o viata buna”. Si asta este un lucru care incerc sa il fac.
Sa nu li se para ca lor nu le pasa
si toate cuvintele sale ca pier,
mortul se tine trei zile în casa,
apoi se îngroapa cu fata la cer…
Un viu în ograda ciopleste o cruce,
o cruce usoara, cu brate subtiri;
ciopleste absent si aminte-si aduce
de mortul prezent, încuiat în priviri.
Copiii vegheaza, privesc înainte
si vad vesnicia cum sta supra doi,
vegheaza frumos si se roaga fierbinte
la cel mai de sus si mai bun dintre noi.
Si daca se misca un ban pe icoana
si-i luneca mortului mâna-n sicriu,
e vreme de dus si e timp de pomana
totdeauna devreme, niciodata târziu.
Caruta se duce, caruta se-ntoarce;
un om toarna lacrimi si iarba la boi:
iarta-o, Doamne, odihneasca-se-n pace!…
Cineva se tot uita pe drum, înapoi…
Sa nu i se para ca lor nu le pasa
si toate cuvintele sale ca pier,
mortul se tine trei zile în casa,
apoi se îngroapa cu fata la cer.